Pictorul Andrei MEDINSKI:
Un Medinski face pereche doar cu un Medinski
Până n-a fost sigur că picturile sale au amprentă clară de artist cu personalitate, n-a expus. Această înţeleaptă aşteptare în care a tocit pensule şi, de multe ori, a „irosit” culori şi pânze, a durat în jur de zece ani. Însă, când artistul a ieşit în lume, a avut şi consistenţă, şi exerciţiu, şi valoare. Pictor matur, Andrei Medinski expune, în medie, o dată pe an; arlechini, femei, inorogi, femei…
Cât de des aţi întâlnit tineri care să dorească să lucreze alături de maeştri, în ateliere?
În primul rând, este o criză de maeştri. Dar asta a fost dintotdeauna. Maestru a fost Corneliu Baba; toţi studenţii din clasa lui ieşeau „babişti”, fiindcă era persuasiv. Formula pe care o propui tu am trăit-o eu. Eu am lucrat cu Diodor Dure - fie iertat! - la modul că mergeam la atelier, întindeam pânzele, dădeam grundul şi mai pictam şi eu, pe-acolo, ceva. Nu eram nici copil de mingi, nici ucenic, nici calfă, nici zidar… Există un mozaic la Casa Tineretului, aici, în Timişoara, pe care eu, cu un coleg de-al meu, l-am lucrat. Dure ne-a dat numai desenul, noi l-am transpus, chiar dacă el apare pe scripte ca fiind autorul.
Şi vă convenea postura?
Da. Dure a fost, la fel ca şi Baba, un persuasiv. Când eu m-am prins că începusem să-l imit fără să vreau, am hotărât să nu mai pictez peisaj şi am trecut pe compoziţie cu personaje.
Revenind la tinerii care bat la uşă…
Da. Se mai oferă tinerii, dar nu merg pe formula veche. Adică foarte puţini dintre ei merg pe ideea de a face artă. Întâi de toate, constată că din această profesie trebuie să mai aştepte ca să poată trăi şi se-apucă de treburi colaterale pentru a supravieţui, treburi care le ia timpul, îi obosesc, îi demobilizează. Comenzi sociale nu sunt, vânzările sunt minimale sau deloc şi atunci nu prea îţi vine să te ocupi de artă ca meserie. Îţi trebuie un spaţiu al tău, un atelier în care să vii, să te simţi bine, să elaborezi, să îţi pui probleme, să le rezolvi, să ai un ambient artistic. Şi mai este condiţia de absolvent, care pentru facultăţile de artă dinainte aveau altă conotaţie. Profesorul, având mai puţini studenţi, se concentra pe ei şi scotea meseriaşi şi artişti. Mulţi dintre studenţii de azi, în loc să înveţe să realizeze un portret după natură atât de bun încât să îţi ia banii, îţi fac o interpretare a realităţii, fără să demonstreze că pot reda natura aşa cum este ea, că pot păstra anumite coordonate. Ştiu că este de multe ori considerată impostură ancorarea într-o formulă clasică. Fiindcă fotografia poate realiza redarea fidelă, se consideră că nu mai e nevoie de acest lucru şi în pictură. Însă un glet fantezist pot să dau şi eu... Eu cunosc lecţia foarte bine. Pictura e o profesie de sacrificiu, de vocaţie, ca un antrenament pe care trebuie să-l faci zilnic. Dacă nu eşti conştient că trebuie să pictezi fiindcă pentru asta te-ai născut, atunci te pierzi. Iar lipsa condiţiilor de lucru, cum se tot aude, nu e un argument, e o scuză. Dacă un tânăr vrea să reuşească, trebuie să găsească modalitatea de a reuşi. Soluţiile sunt numai personale. Fiecare e singur cu destinul lui. Şi cred că dacă nu îţi împlineşti destinul, dacă nu răspunzi vocaţiei tale, te bate şi Cel de Sus. Pentru că e o meserie cu har. Dacă a coborât harul asupra ta şi tu nu eşti la înălţimea acestuia, atunci vei da seamă.
Ce e mai trist: un artist care nu şi-a găsit identitatea sau un colecţionar care achiziţionează fără să aibă gustul format?
Un artist care nu şi-a găsit identitatea în zece ani nu e un artist. Un colecţionar fără gustul format e mai puţin periculos, o face pe banii lui.
Lucrările dumneavoastră sunt în galerii, în birouri, în dormitoare. Care-i totuşi locul pe care-l visaţi pentru ele?
Nu visez un loc anume. Prefer ca acela care ia un tablou de-al meu să-i găsească un loc plăcut, cu un unghi din care să-l mai observe din când în când, adică să nu-l ia pur şi simplu. Şi cred că au clic. Oamenii iau ce cunosc sau ce recunosc în tablouri, lucruri care-i reprezintă pe ei. De regulă, capodoperele sunt de maximă generalitate. Rembrandt place şi celui care nu are nici o pregătire în domeniu.
Unele dintre tablourile dumneavoastră ajung cu preţuri consistente într-un loc, altele gratuit. Înţeleg că nu faceţi compromisuri…
Multe le-am dat din motivul că stau multă vreme în pivniţă, iar pânzele nu rezistă cine ştie cât. Mai bine le dau drumul în lume şi îşi găsesc un loc unde să se simtă bine. În fond, ţinându-le captive, te omori şi pe tine.
Vorbiţi-mi despre femeile din lucrările dumneavoastră.
Femeia Medinski este o sinteză a femeii. Există două lucruri pe pământ aproape perfecte: femeia şi calul. Au toate datele de expresivitate artistică. Femeia este frumoasă la toate vârstele. Degradările fizice ale ei aduc foarte bine aminte de flori: una e floarea în grădină, alta în pahar şi cu totul alta când i-a trecut zilele şi se scutură. Dar o recunoşti că e floare. Puţine din femeile mele au inocenţa începutului. Sunt femei mature care au trăit experimente. Găselniţa care intrigă e faptul că eu pictez femeile din spate, lăsând bărbatului libertatea de a aşeza el trăsăturile. Am văzut că prinde asta şi mi-am permis să elaborez chiar un ciclu de femei văzute din spate.
Şi în combinaţie cu calul?
Calul poate fi de multe ori mai frumos decât o femeie. Are forţă, dar şi graţie, la fel cum are violenţă. O privire de cal nervos te străfulgeră. Iar combinaţia om-cal e de o expresivitate dusă la maximum. Eu nu am prea mult control anatomic vizavi de ceea ce fac. Dar am grijă să fie verosimil, viu, să aibă expresivitate, chiar dacă supradimensionez câte o parte anatomică.
Cum e să împărţiţi atelierul cu un alt plastician, care e soţia dumneavoastră, Geta Medinski? A cui personalitate o respiră spaţiul?
Nu ştiu dacă atelierul respiră personalitatea cuiva, lucrările, însă, cu siguranţă. Noi ne suportăm bine reciproc, pentru că e şi ea artist. Sunt apăsări şi probleme care pentru artişti sunt fireşti, pe care cineva din altă zonă nu le-ar putea pricepe. Lucrăm relativ puţin în atelier, în acelaşi timp. E o performanţă pentru amândoi că nu semănăm unul cu celălalt. Pentru că există acest pericol, am întâlnit şi cazuri, dat fiind că ambii folosesc aceeaşi paletă, aceleaşi culori, aceeaşi pensulă, uneori. Pentru mine e o şansă că ne-am întâlnit, altfel aş fi lăsat-o probabil mai uşor cu pictura. Sunt lucruri care ţin de înţelegerea reciprocă. Pictura are priorităţi speciale. Fiind o profesie costisitoare, trebuie să gândim la fel, atunci când ne întrebăm, de pildă, pe ce merg banii mai întâi: pe culori sau pe factura de curent?
Am citit undeva că bărbaţii achiziţionează mai multe lucrări Medinski decât femeile.
N-aş zice. Bărbaţii cumpără compoziţii cu femei, iar ponderea acestora, între lucrările mele, e mai mare.
Cum sunt femeile care cumpără tablouri Medinski?
De regulă, sunt două categorii: mai în vârstă, care vor story la tablou, şi femei tinere. Vârsta de mijloc nu prea cumpără, pentru că şi-a axat foarte bine zona de interes şi nu mai vrea să rişte. Lucrările mele sunt riscante pentru că nu intră în dialog cu lucrările altor artişti, aflate în jur. Dacă ai o colecţie cu tablouri de un anumit gen, al meu face notă discordantă. Tocmai de aceea e un Medinski, ca să-şi dispute şansa. Şi şi-o dispută bine. Un Medinski face pereche doar cu un Medinski.
Interviu realizat de Ciprian MARINESCU
